Lăutarul Lăutarul taie sforile, Părul șaten deschis îl aruncă și îl aruncă.     Poartă o sabie lângă el,     Poartă un costum plisat larg. "Lăutar, de ce acel sunet frenetic? De ce te uiți atât de sălbatic în jur?     De ce îți sare sângele, ca marea învolburată?     Ce îți împinge arcul atât de disperat?" "De ce cânt? Sau valurile sălbatice răcnesc? Ca să poată lovi țărmul stâncos,     Ca ochiul să fie orbit, ca pieptul să se umfle,     Strigătul acelui suflet duce în iad." "Lăutară, cu dispreț îți sfâșii inima. Un Dumnezeu strălucitor ți-a împrumutat arta,     Să orbească cu valuri de melodie,     Să mă înălț spre dansul stelelor de pe cer." "Cum așa! Plonjez, plonjez fără să eșuez Sabia mea neagră ca sângele în sufletul tău.     Că Dumnezeu nu vrea și nici nu știe,     Sare în creier din ceața neagră a iadului. "Până când inima este vrăjită, până când simțurile se clatină: Cu Satana mi-am încheiat înțelegerea.     El scrie cu creta semnele, bate timpul pentru mine,     Joc marșul morții rapid și liber. "Trebuie să joc întuneric, trebuie să joc lumină, Până când corzile arcului îmi frâng inima." Lăutarul taie sforile, Părul șaten deschis îl aruncă și îl aruncă.     Poartă o sabie lângă el,     Poartă un costum plisat larg. —Karl Marx